Sunt născut în anii ’90, dar mereu am fost pasionat de muzica anilor ’70 și ’80. Piesa despre care vorbim astăzi am descoperit-o cu ajutorul jocului video Grand Theft Auto: Vice City. E una dintre primele melodii pe care le auzi în joc după „Billie Jean” a lui Michael Jackson. Se numește „Self Control” și pentru mulți ani am crezut că este cântată doar de Laura Branigan, dar se pare că m-am înșelat. Celebrul hit din 1984 este de fapt un cover după o piesă italo-disco pe care artistul italian Raf o lansase cu doar două luni înainte.
Povestea lui Raf – prima „voce” a „Self Control”
Raf, pe numele lui real Raffaele Riefoli, s-a născut în Margherita di Savoia în 1959. Înainte să devină cunoscut, a fost plecat la Londra, unde a trecut printr-o perioadă în care a ascultat muzică rock, punk și new wave. În interviurile date mai târziu, el chiar spune că are sentimente „amestecate” despre începuturile sale muzicale. Publicul îl vedea deja ca una dintre figurile importante ale noului val italo-disco, dar el nu era foarte convins că vrea să cânte genul ăsta de muzică.
În 2024, când „Self Control” a împlinit 40 de ani, Raf și-a amintit inclusiv momentul în care a fost premiat la Festivalbar. Ar fi trebuit să fie una dintre cele mai fericite seri din viața unui artist aflat la debut, dar el se întreba dacă nu devenise prea comercial și dacă nu se îndepărtase de muzica care îi plăcea cu adevărat. A spus-o într-un interviu preluat de Gazzetta: succesul îl luase „pe sus” înainte să apuce să înțeleagă ce se întâmplă cu el.
Deși e o melodie specifică genului italo-disco, ideea a pornit de la acel riff de chitară prezent la început. Putem spune că piesa are oarece „rădăcini” rock și nu am greși. Sigur, mai apoi cântecul a fost „îmbrăcat” în acel sound electronic care definește acea perioadă. La piesă au lucrat Raffaele Riefoli, Giancarlo Bigazzi și Steve Piccolo, iar orchestrația îi aparține lui Celso Valli. Bigazzi era deja un nume greu în muzica italiană, chiar dacă publicul larg din afara Italiei nu-i cunoștea neapărat numele.
Versurile în engleză sunt scrise de Steve Piccolo și trebuie să știți că piesa nu a fost lansată mai întâi în italiană, ci direct în engleză. Mulți ani a existat un mit în lumea muzicală, legat de faptul că piesa originală ar fi fost în italiană și tradusă ulterior, special pentru Laura Branigan. Nu, Raf a lansat-o direct în engleză, așa cum făceau majoritatea artiștilor italo-disco.
Cum s-a născut „Self Control”
Raf a povestit că începutul piesei a venit repede, din acel riff de chitară, dar forma finală a fost rezultatul muncii făcute împreună cu Bigazzi, Piccolo și Valli. Nu există o poveste spectaculoasă cu un studio care a luat foc, un mixer care s-a stricat și s-a pierdut melodia sau versuri scrise pe un șervețel. Și poate că este mai bine așa. Nu toate cântecele trebuie să aibă neapărat în spate o poveste extraordinară ca să devină hituri. De fapt, în vremea aia nu prea se știau multe despre ceea ce se întâmpla în studiourile de înregistrări; nu prea interesa pe nimeni.
Versurile ne spun povestea unui personaj care ziua pare să aibă viața sub control, dar noaptea intră într-o lume în care regulile se schimbă. Orașul, luminile, oamenii întâlniți după lăsarea întunericului și atracția față de ceva care nu-i face neapărat bine fac un mix care nu creează un tablou foarte clar. Tocmai asta îmi place la versuri, că totul este învăluit într-un soi de mister al nopții. Nu știi dacă e vorba despre o relație, despre viața de noapte, despre sex, despre alcool sau pur și simplu despre nevoia de a evada în noapte.
Varianta lui Raf a apărut în februarie 1984 și a ajuns pe primul loc în Italia, așa ne spune și Hit Parade Italia. A urcat și pe locul 1 în Elveția, respectiv pe locul 2 în Germania de Vest. Cu alte cuvinte, „Self Control” era deja una dintre piesele mari ale acelui an în Europa, înainte să ajungă „pe vocea” Laurei.
Laura Branigan și „fabrica” italiană de hituri
Ca să înțelegem cum a ajuns piesa la Laura Branigan, trebuie să ne întoarcem puțin la „Gloria”. Varianta ei, lansată în 1982, era tot un cover după o piesă italiană. Umberto Tozzi înregistrase originalul în 1979, iar compoziția fusese semnată de Tozzi și Giancarlo Bigazzi. Pentru piața americană s-a scris un text nou în engleză, Laura a cântat-o, iar rezultatul a ajuns până pe locul 2 în Billboard Hot 100. Asta nu e puțin lucru, mai ales că americanii nu prea au fost mari fani ai genului italo-disco.
„Gloria” a rămas 36 de săptămâni în clasamentul american și a făcut din Laura Branigan un nume cunoscut internațional. Era normal ca echipa sa să se mai uite încă o dată spre Italia pentru a găsi piese pe care să le reinterpreteze. Așa a apărut pe următorul ei album piesa „Mama”, pornită tot dintr-o compoziție semnată de Tozzi și Bigazzi, iar pe albumul „Self Control” se află și versiunea Laurei după „Ti Amo”.
În cazul piesei lui Raf, lucrurile au fost chiar mai simple. Nu a fost nevoie de un text nou, pentru că originalul era deja în engleză. Unde mai pui că melodia se potrivea excelent cu vocea Laurei, refrenul având genul acela de „urcare” pe care vocea ei o putea „duce” cu ușurință. Dacă privești lucrurile din perspectiva ei, alegerea era una aproape evidentă.
Varianta Laurei a fost lansată pe 19 aprilie 1984, conform paginii oficiale a Laurei Branigan. Aproximativ două luni despart cele două discuri. Mi se pare incredibil cât de repede s-au mișcat lucrurile dacă ne gândim că vorbim despre 1984: licențe, înregistrare, producție, tipărirea discului și promovare, toate fără internet și fără posibilitatea de a trimite un proiect întreg dintr-un colț al lumii în altul în câteva secunde.
Aceeași piesă, dar nu chiar aceeași stare
Dacă n-ai ascultat încă originalul, fă un test simplu: pune mai întâi versiunea Laurei Branigan, apoi pe cea a lui Raf. Nu căuta de la început diferențe tehnice și de producție și nu încerca să te hotărăști în primele zece secunde care este mai bună. Lasă-le să ajungă măcar până la primul refren. Abia atunci începi să observi că, deși instrumentația și structura sunt apropiate, cei doi nu trăiesc piesa la fel.
Raf sună mai rece și mai relaxat. Nu am impresia că se luptă cu noaptea despre care cântă, ci că o cunoaște foarte bine și a acceptat de mult regulile ei. Vocea lui stă mai mult în interiorul producției, fără să acopere clapele și ritmul. Este o interpretare care păstrează un aer european foarte clar și, sincer, nu sună deloc rău după mai bine de 40 de ani. Dacă nu aș fi cunoscut versiunea Laurei, aș fi putut crede fără probleme că acesta este unul dintre marile hituri italo-disco ale perioadei.
Laura cântă altfel. Vocea ei intră în față și face totul să pară mai grav. Când spune că își pierde controlul, chiar simți că se întâmplă ceva ce ea nu mai poate opri. Refrenul are mai multă forță, iar acel „I, I live among the creatures of the night” sună aproape ca o mărturisire, nu ca o simplă descriere. Nu sunt diferențe care pot fi măsurate doar prin tempo sau prin numărul de sintetizatoare diferite ce apar în fiecare versiune; țin de personalitatea celor doi.
Producția versiunii americane explică o parte din această senzație. Piesa a fost aranjată de Harold Faltermeyer împreună cu Robbie Buchanan și produsă de Buchanan și Jack White. Faltermeyer încă nu lansase „Axel F”, tema din „Beverly Hills Cop” care avea să-l facă celebru în anul următor, dar știa deja foarte bine cum să construiască un cântec în jurul clapelor fără să îngroape vocea. În varianta Laurei, unele elemente sunt mai tăioase, iar intervențiile de chitară și loviturile de percuție scot refrenul mult mai puternic în față.
Mi se pare relevant și faptul că echipa ei nu a încercat să „americanizeze” piesa până când originalul nu se mai recunoștea. Ar fi putut încetini ritmul, rescrie versurile sau transforma totul într-o baladă în care Laura să-și etaleze vocea. N-au făcut-o. Au păstrat scheletul european și au intervenit exact acolo unde interpretarea ei avea nevoie de mai mult spațiu. De aceea, când le pui una după alta, recunoști imediat același cântec, dar nu ai impresia că asculți de două ori același single. Și aici revin la ce spuneam mai devreme: deși americanii nu erau mari fani ai muzicii europene, „Self Control” a reușit să aibă un succes nebun în State.
Aici cred că Laura a câștigat lupta pe termen lung. Versiunea lui Raf este foarte bună și merită cunoscută, însă Laura a făcut piesa să pară a ei. Probabil de aceea atât de mulți oameni află abia acum că ascultă un cover. Nu există nimic în interpretarea ei care să te facă să bănuiești că melodia fusese scrisă pentru altcineva.
Cele două versiuni s-au întâlnit în topuri
În Statele Unite, competiția n-a existat cu adevărat. Raf era un artist italian aflat la început și nu avea în spate notorietatea Laurei Branigan sau forța de promovare a casei Atlantic. Varianta Laurei a intrat în Billboard Hot 100 în aprilie și a ajuns pe locul 4 la finalul lunii iunie, unde a rămas două săptămâni. „Self Control” a devenit al treilea și ultimul ei single de Top 10 în Statele Unite, după „Gloria” și „Solitaire”. Datele se găsesc în arhiva Billboard.
În Europa s-a întâmplat ceva mult mai interesant. Ambele versiuni au intrat în clasamentul vest-german în aceeași perioadă. Laura Branigan a ajuns pe primul loc și a rămas acolo șase săptămâni, iar Raf a urcat până pe poziția a doua. Pentru o vreme, primele două locuri din unul dintre cele mai importante topuri europene erau ocupate de același cântec. Publicul nu alesese între original și cover; le alesese pe ambele.
Elveția a dus povestea și mai departe. Pe 24 iunie 1984, Laura Branigan a ajuns pe primul loc. O săptămână mai târziu, Raf a depășit-o și a preluat conducerea. Pe 8 iulie, Laura a revenit pe prima poziție și a rămas acolo până în a doua jumătate a lunii august. Succesiunea este documentată de Hitparade.ch și este probabil cel mai bun rezumat al acelei veri: Laura, apoi Raf, apoi iar Laura.
În Italia, lucrurile au stat invers față de restul lumii. Raf a fost numărul 1, iar Laura Branigan a rămas mult în urma lui. Era firesc. El era artistul local, piesa lui apăruse prima, iar publicul o știa deja în interpretarea sa. În Regatul Unit, Laura a ajuns până pe locul 5, potrivit Official Charts, și a mai ocupat primul loc în Canada, Austria și alte țări europene.
Când privim astăzi aceste clasamente, este tentant să spunem că Laura a învins, pentru că versiunea ei a rămas mai cunoscută. În 1984, rezultatul nu era atât de simplu. Raf avea originalul și domina Italia, Laura avea America și cele mai multe piețe internaționale, iar în câteva țări publicul refuza pur și simplu să aleagă.
William Friedkin a transformat piesa într-un mic film
Succesul versiunii Laurei nu poate fi separat de videoclipul care a însoțit piesa. Clipul a fost regizat de William Friedkin, omul care făcuse „The French Connection” și „The Exorcist”. Astăzi suntem obișnuiți ca regizori importanți să lucreze cu artiști pop, însă în 1984 nu era ceva banal. MTV exista de numai câțiva ani, iar videoclipul încă își căuta locul între reclamă, film și o simplă apariție a artistului în fața camerei.
Friedkin n-a filmat-o pe Laura cântând lângă o mașină de fum, așa cum era cutuma. A construit o poveste în jurul ei. O vedem într-un oraș aproape gol, apoi într-un club plin de oameni, urmărită de un bărbat cu mască albă. Nu știm dacă personajul există cu adevărat, dacă este o dorință, o frică sau chiar partea aceea din ea care preia controlul după lăsarea întunericului. Clipul nu explică nimic până la capăt, iar asta îl face să fie extrem de interesant și de atrăgător.
MTV a considerat că unele imagini merg prea departe și a cerut modificări înainte să difuzeze videoclipul în rotație normală. Laura s-a opus inițial, dar casa de discuri a convins-o să accepte o editare minoră. Nu a fost interzis definitiv, cum se spune uneori, însă controversa a venit într-un moment prost: până când versiunea acceptată a intrat serios pe post, single-ul ajunsese deja în zona sa de vârf. La fel a făcut MTV în același an cu videoclipul piesei „I Want to Break Free” de la Queen, pe care nici nu l-a difuzat.
Chiar și așa, videoclipul a făcut ceva ce varianta lui Raf nu putea face cu aceeași forță: i-a dat cântecului un chip și o lume. După ce o vezi pe Laura urmărită de acel om mascat, este greu să mai auzi piesa fără să-ți amintești imaginile. Iar când un videoclip reușește asta, jumătate din lupta pentru eternitate este deja câștigată.
Ce s-a întâmplat cu Raf după „Self Control”
Pentru publicul din afara Italiei, Raf a rămas în mare parte omul care a cântat prima variantă a piesei „Self Control”. Cariera lui nu s-a oprit însă acolo. După câteva înregistrări în engleză, s-a întors la limba italiană și a început să aibă succes cu un repertoriu care nu mai semăna atât de mult cu debutul său. A fost, probabil, alegerea corectă. În loc să încerce la nesfârșit să refacă același hit pentru piața internațională, și-a construit o carieră acasă.
În 1987 a cântat împreună cu Umberto Tozzi piesa „Gente di mare”, reprezentanta Italiei la Eurovision. Au terminat pe locul 3, cu 103 puncte, conform Eurovisionworld. Legătura dintre cei doi este aproape prea frumoasă ca să nu fie amintită: Umberto Tozzi cântase primul „Gloria”, Raf cântase primul „Self Control”, iar Laura Branigan transformase ambele piese în mari succese internaționale. El a continuat să lanseze albume și să cânte în Italia, iar în 2024 a sărbătorit patru decenii de la apariția „Self Control” printr-un turneu aniversar.
Într-un interviu publicat de Wired Italia, vorbește despre piesă fără distanțarea pe care o avea la 24 de ani. Cântecul de care se temea că îl va „închista” într-o singură categorie a rămas, până la urmă, cel care îi permite să urce pe scenă în fața unor oameni ce-i știu refrenul după 40 de ani.
„Self Control” a rămas și piesa Laurei Branigan
Laura a dat titlul „Self Control” celui de-al treilea album al său. Discul a ajuns pe locul 23 în Statele Unite și a primit certificarea de platină, iar site-ul oficial al artistei îl prezintă drept cel mai bine vândut album al carierei sale. În Regatul Unit a urcat până pe locul 16. Nu toate piesele de pe album au avut aceeași viață, însă titlul lui a rămas imposibil de separat de cea care îl cântă.
În 2004, la douăzeci de ani de la lansare, Laura a înregistrat o versiune nouă și mai multe remixuri. Încerca să revină după o perioadă lungă în care își pusese cariera pe planul al doilea pentru a avea grijă de soțul ei bolnav, apoi pentru a trece peste moartea lui. „Self Control 2004” a intrat în Top 10 al clasamentului american Hot Dance Singles Sales, însă revenirea s-a oprit înainte să înceapă cu adevărat. Laura Branigan a murit în august 2004, în urma unui anevrism cerebral.
Piesa a continuat să circule și după anii ’80. A apărut în „Miami Vice”, apoi în alte filme și seriale, iar în 2002 a intrat pe coloana sonoră a jocului „Grand Theft Auto: Vice City”, la postul Flash FM. Pentru mulți oameni care erau prea mici sau nici nu se născuseră în 1984, acela a fost primul contact cu ea. Eu cred că jocul a făcut mai mult pentru redescoperirea muzicii anilor ’80 decât multe compilații lansate în aceeași perioadă.
Pe care dintre cele două versiuni o prefer?
Am ascultat versiunea Laurei de sute de ori, mai ales atunci când jucam GTA: Vice City. Se potrivea perfect cu atmosfera jocului. Cine a fost responsabil cu alegerea pieselor pentru Vice City și San Andreas a făcut o treabă excelentă. Spre rușinea mea, am aflat destul de târziu că piesa este un cover. Poate și pentru că i s-a potrivit ca o mănușă americancei noastre, de zici că pentru ea a fost scrisă.
Și dacă trebuie să aleg una singură, voi rămâne alături de Laura Branigan. Poate și pentru că m-am „obișnuit” cu interpretarea ei. Nu spun că Raf nu a făcut o treabă bună, ba chiar cred că ambele sunt la fel de bune, dar în moduri diferite. Când îl ascult pe Raf, simt ceva din Marian Gold de la Alphaville acolo, nu știu de ce, și poate un pic de Neil Tennant de la Pet Shop Boys. Sigur, astea-s doar ideile mele. Dar vouă ce variantă v-a plăcut mai mult? Scrieți-mi mai jos, în comentarii!
Surse
Pentru datele despre lansări, clasamente și istoria celor două versiuni am consultat Billboard, Official Charts, Hitparade.ch, Hit Parade Italia, site-ul oficial al Laurei Branigan, precum și interviurile cu Raf publicate de Wired Italia și Gazzetta.
