Dacă întrebi astăzi pe cineva cine este Agnetha Fältskog, sunt șanse mari să primești un răspuns scurt: „blonda de la ABBA”. Nu este un răspuns greșit, doar că nu spune toată povestea. Ea a avut succes și înainte de ABBA, și după ABBA. Sigur, nu a fost la fel mare, însă succesul a existat. Astăzi îți spun povestea ei muzicală, de la finalul anilor ’60, apoi trecem prin era ABBA și ne oprim la o melodie lansată la un an după ultima perioadă activă a trupei ABBA.
Recunosc că, mulți ani, și eu am făcut aceeași greșeală. Pentru mine, Agnetha era pur și simplu „blonda de la ABBA”. Abia când am început să-i descopăr albumele solo am realizat cât de nedreaptă este eticheta asta.
Înainte ca trupa ABBA să existe, Agnetha era deja una dintre cele mai cunoscute artiste din Suedia. Acest lucru se datora unui cântec pe care îl scrisese singură, pe când avea doar 17 ani. Este vorba despre „Jag var så kär”, iar succesul ei a fost atât de mare încât, aproape peste noapte, adolescenta din Jönköping s-a trezit în studiouri de televiziune, pe scene și în topurile muzicale din Suedia. Mi se pare fascinant că se vorbește atât de puțin despre acea perioadă din viața ei.
Cântecul care i-a schimbat viața
Uneori, începuturile unei cariere par desprinse dintr-un scenariu de film. În cazul Agnethei, lucrurile au fost mult mai simple. Lucra ca telefonistă în orașul său natal și cânta seara într-o orchestră locală. Nu-și propunea să ajungă o mare vedetă muzicală sau să cucerească lumea cu muzica ei. Pur și simplu îi plăcea să cânte și-o și făcea extrem de bine. Într-o zi a scris o melodie inspirată dintr-o despărțire. Nimic spectaculos. Era doar felul ei de a pune în versuri ceea ce simțea atunci.
Când șeful orchestrei în care cânta a ascultat piesa, i-a venit ideea să trimită o copie casei de discuri Cupol Records. Directorii casei de discuri au ascultat înregistrarea și au vrut să o cunoască imediat. Nu pentru că aveau nevoie de încă o cântăreață. În Suedia existau destule. Dar vocea aceea avea ceva greu de explicat. Nu încerca să impresioneze prin forță sau artificii. Avea o naturalețe care făcea versurile să pară credibile.
La începutul lui 1968, „Jag var så kär” era deja unul dintre cele mai difuzate cântece din Suedia. Privind în urmă, este ușor să spui că succesul era inevitabil. Dar nu era deloc așa. În fiecare an apăreau zeci de artiști noi, iar cei mai mulți dispăreau la fel de repede cum apăruseră. Diferența era că Agnetha nu venea doar cu o voce frumoasă. Venea cu ceva în plus: ea trăia fiecare vers pe care-l interpreta. Și cred că tocmai aici a fost marele ei avantaj.
Într-o perioadă în care multe cântărețe primeau piesele gata scrise de compozitori, ea venea în studio cu propriile idei. Nu toate au devenit hituri, dar spuneau ceva despre felul în care vedea muzica. Nu voia doar să cânte. Voia să participe la tot procesul. Lucrul acesta avea să-i fie de mare folos câțiva ani mai târziu, când avea să înceapă colaborarea cu doi dintre cei mai buni compozitori pop ai Europei: Björn Ulvaeus și Benny Andersson.
Aici apare una dintre cele mai mari confuzii legate de Agnetha și cariera ei. Mulți au impresia că ABBA i-a adus celebritatea. ABBA doar i-a oferit însă șansa de a deveni celebră nu doar în Scandinavia, ci în toată lumea. Din Australia până în Statele Unite. În Suedia, ea nu mai avea nimic de demonstrat. După „Jag var så kär”, au urmat albume, turnee, apariții TV și noi hituri. Fata timidă din Jönköping devenise una dintre cele mai importante voci din muzica suedeză de la sfârșitul anilor ’60.
Când l-a cunoscut pe Björn Ulvaeus, primul ei soț și viitor coleg din ABBA, nu mai era o artistă aflată la început de drum și știa deja ce înseamnă succesul, dar și presiunea care vine odată cu el. Surprinzător, și înainte, dar și în timpul și după perioada ABBA, Agnetha a rămas mereu cu picioarele pe pământ. Poate tocmai de aceea a fost extrem de apreciată, nu doar ca muzician, dar și ca om. Dintre toți membrii ABBA, ea era cea mai discretă și modestă prezență.
6 aprilie 1974 – ziua care i-a schimbat complet traiectoria muzicală
Din 1972, ea cânta deja împreună cu Björn Ulvaeus, Benny Andersson și Anni-Frid Lyngstad. Trupa începea să atragă atenția în Scandinavia și în câteva țări europene, dar momentul lor de glorie avea să vină pe 6 aprilie 1974. În acea seară, ABBA câștiga concursul Eurovision cu melodia „Waterloo”. Peste noapte, cei patru suedezi au devenit cunoscuți peste tot în lume și timp de mai bine de 7 ani au rămas printre cele mai importante nume din muzica pop mondială.
Agnetha nu a renunțat de tot la cariera ei solo, lansând câteva albume în paralel cu activitatea din trupa ABBA. Cu toate astea, prioritatea ei a rămas ABBA. În acei ani, Agnetha și-a dat seama că succesul uriaș de care avea parte, era prea mult pentru ea. Pe lângă faptul că avea o frică teribilă de avion, nu-i plăcea nici să fie asaltată la propriu de fani sau să plece de acasă în turnee obositoare, care păreau că nu se mai termină. Mereu și-a dorit să petreacă mai mult timp cu cei doi copii ai săi.
În ciuda tuturor problemelor, ea a continuat să se supună rigorilor industriei muzicale și a dat tot ce a avut mai bun pentru ABBA. Putem spune că s-a pus mereu pe locul al doilea, pentru ca fenomenul muzical în care era implicată să nu aibă de suferit. Nu de puține ori a trăit succesul în tăcere, pentru că alții își doreau ca totul să fie perfect. Toată această presiune s-a suprapus peste problemele din viața personală, iar în 1979 cei doi au ajuns la divorț. Un divorț care a fost extrem de traumatizant pentru ea, mai ales că Björn avea deja o nouă prietenă la doar o săptămână după separarea lor.
„Cântecele de lebădă” ale ABBA
Dacă până în 1980, în versurile ABBA găseai mai mult aluzii la despărțire, singurătate sau tristețe, acum cărțile parcă erau date pe față. Mulți fani au văzut în „The Winner Takes It All” ecoul divorțului dintre Agnetha și Björn. Deși Björn a spus în repetate rânduri că versurile nu sunt despre divorțul lor, este greu să nu faci această asociere atunci când o asculți pe Agnetha interpretând cântecul. Despre el am vorbit într-un articol mai vechi.
Puțin mai târziu, Agnetha avea să interpreteze și „One of Us”, o piesă pe care mulți o văd ca pe o continuare emoțională a lui „The Winner Takes It All”. Era clar că ABBA era într-un moment în care viitorul trupei era nesigur. Iar asta avea să-i schimbe din nou viața Agnethei.
Prima care și-a „relansat” cariera solo a fost Frida. În vara lui 1982, ea a lansat albumul „Something’s Going On”, produs de Phil Collins. Și Agnetha a lansat un single solo, alături de Thomas Ledin, „Never Again”, care a avut și el un succes destul de important. Cu toate astea, Polar (casa de discuri a ABBA) anunța că ABBA va lansa o dublă compilație la final de an și în 1983 vom avea un nou album. N-a fost să fie, pentru că la finalul anului, ABBA a luat o pauză. Sigur, nimic oficial, doar zvonuri. Pauza a durat 39 de ani.
Viața de după ABBA
Între timp, atât Agnetha, cât și Frida s-au concentrat pe carierele lor solo. Agnetha a dorit să-și schimbe complet stilul muzical, pentru a nu mai fi asociată doar cu melodiile triste de la ABBA. Așa că a apelat la producătorul britanic Mike Chapman. Chapman era deja cunoscut pentru colaborările cu Blondie, Suzi Quatro sau Smokie și știa foarte bine cum să construiască un album pop modern fără să îngroape vocea artistului undeva în producție.
Printre cele zece melodii ale albumului se află și „I Wish Tonight Could Last Forever”. Nu a fost un single de succes, precum „The Heat Is On” sau piesa-titlul a albumului, dar pentru mine are ceva special. Cred că e cea mai frumoasă melodie de pe acel album și una dintre cele mai frumoase din cariera ei solo. Am descoperit piesa într-o noapte de aprilie 2017, undeva pe la trei dimineața când nu puteam să dorm. Țin minte că am pus-o pe repeat și căutam de zor o variantă de mai bună calitate pe YouTube.
Nu încearcă să impresioneze printr-un refren exploziv și nici nu se bazează pe armoniile vocale spectaculoase cu care publicul era obișnuit. Totul este construit în jurul vocii Agnethei. Orchestrația o însoțește discret, fără să o acopere, iar interpretarea transmite exact cât trebuie. Nici mai mult, nici mai puțin. Poate tocmai aici stă farmecul cântecului. Nu îți cere atenția. O câștigă încet.
De fiecare dată când o ascult, am impresia că este una dintre acele melodii pe care timpul le-a tratat nedrept. Nu pentru că ar fi trebuit să ajungă pe primul loc în toate topurile, ci pentru că merita să fie descoperită de mult mai mulți oameni decât s-a întâmplat în realitate. Și asta e valabil și pentru alte piese de-ale ei. De ce nu a ajuns mai cunoscută? Nu cred că există un răspuns clar. Poate că pur și simplu a avut ghinionul de a apărea într-o perioadă în care orice melodie a Agnethei era comparată automat cu ABBA.
În anii care au urmat, Agnetha a făcut un lucru pe care puține vedete aflate în vârful carierei îl aleg: s-a retras. A preferat liniștea în locul reflectoarelor și viața de familie în locul turneelor interminabile. Au urmat perioade lungi în care aproape că nu a mai acordat interviuri și foarte mulți fani au crezut că renunțase definitiv la muzică. Nu a fost însă cazul. Au venit albumele „My Colouring Book” (2004), apoi „A” (2013), care a demonstrat că vocea ei își păstrase farmecul, iar în cele din urmă reunirea ABBA pentru proiectul „Voyage”.
Concluzii
Poate că Agnetha Fältskog va rămâne pentru mulți „blonda de la ABBA”. Și e firesc. Dar dacă ai ajuns până aici, sper că data viitoare când îi vei auzi numele te vei gândi și la artista care a avut curajul să meargă mai departe pe propriul drum. Iar dacă încă n-ai ascultat „I Wish Tonight Could Last Forever”, fă-ți câteva minute și dă-i o șansă. S-ar putea să descoperi una dintre acele melodii pe care nu le mai uiți.
