Există un anumit tip de poveste care se repetă obsesiv în muzica anilor ’80: o trupă necunoscută scoate o piesă uriașă, întreaga industrie se aruncă asupra ei, iar în doi-trei ani totul se termină. My Mine e exact povestea asta, dar cu niște detalii care o fac mai interesantă decât media. Pentru că în spatele hitului pe care îl știe toată lumea — „Hypnotic Tango” — se ascunde un traseu ciudat: o trupă de post-punk dintr-un oraș industrial italian, un producător care lucrase cu Luther Vandross, fiul unui compozitor britanic celebru adus să salveze situația și o ultimă piesă, „Can Delight”, pe care aproape nimeni n-a auzit-o la vremea ei. Să le luăm pe rând.
Terni, un oraș de oțel și trei tipi cu chitări
Terni nu e genul de loc din care te aștepți să pornească un fenomen dance european. E un oraș din Umbria cunoscut mai degrabă pentru industria siderurgică decât pentru viața de noapte. Și totuși, acolo, la sfârșitul anilor ’70, câțiva tineri își făceau de lucru cu muzica. Prima formulă s-a numit Water Krause și s-a format la Terni în 1979, cu Luciano Brogelli la voce, Enrico Conte la bas și viitorii My Mine — Carlo Malatesta la chitară și Danilo Rosati la baterie. În 1981, sub numele Ipnotico Tango, s-au prezentat la Italian Records, iar în formație intrase deja și Stefano Micheli.
Numele ăsta intermediar, Ipnotico Tango, merită reținut — pentru că viitorul lor hit avea să se numească, în engleză, exact așa. Cântau post-punk și new wave, adică muzica „serioasă” a momentului. Era epoca New Romantic, dominată de Duran Duran și Spandau Ballet, dar ei erau diferiți: foloseau instrumente electronice, combinau muzica cu imagini, căutau stiluri și sunete noi. Problema cu experimentele e că nu plătesc chiria. Așa că, la un moment dat, au decis să se orienteze spre ceva mai comercial, cu care să poată intra pe piață — mai exact, să scoată un disc.
O casetă demo și patru zile de așteptare
Aici intervine norocul, care în muzică contează cel puțin cât talentul. Carlo Malatesta studia la Bologna și auzise de Mauro Malavasi, un producător și aranjor faimos la vremea aceea pentru hiturile făcute cu Macho, Peter Jacques Band, Change, Luther Vandross sau Ritchie Family. Nu vorbim de un producător oarecare de provincie: Malavasi era unul dintre arhitecții sunetului italo-american de la sfârșitul anilor ’70.
Băieții i-au dat lui Malavasi o casetă demo, iar patru zile mai târziu erau invitați la studiourile Fonoprint să înregistreze primul lor single. Patru zile. Sunt trupe care așteaptă ani de zile un asemenea telefon.
În 1983 și-au luat numele My Mine, iar la Fonoprint s-a întâmplat mica minune. Folosind instrumente electronice noi, printre care legendarul Roland TB-303, Danilo a improvizat o linie de bas simplă dar eficientă — linia aia care, patruzeci de ani mai târziu, tot te prinde din primele secunde.
„Hypnotic Tango” cucerește tot
„Hypnotic Tango” a apărut la Progress Record în 1983 și a devenit un hit internațional în toată Europa, ajungând și în cluburile americane din New York, Detroit și Chicago, unde a captat imaginația producătorilor de house și techno. În Italia, piesa a devenit ceva și mai vizibil: a fost aleasă în 1983 drept genericul emisiunii muzicale Rai Discoring — echivalentul, dacă vrei, al unei difuzări zilnice la oră de vârf, la televiziunea națională.
Cifrele spun restul: „Hypnotic Tango” a vândut două milioane de copii în 1983. Pentru trei tipi din Terni care cu doi ani înainte cântau post-punk prin cluburi mici, saltul a fost amețitor. Dar partea cu adevărat fascinantă e ce s-a întâmplat cu piesa după. În 1987, legendarul Frankie Knuckles — omul considerat părintele muzicii house — a remixat „Hypnotic Tango” la Seagrape Studios din Chicago, versiune apărută pe Danica Records sub numele „Powerhouse Mix”, un omagiu adus atmosferei cluburilor din Windy City. Și Carl Craig, magul techno-ului din Detroit, s-a inspirat din piesă, incluzând un remix în seria lui de Sessions.
Cu alte cuvinte: o piesă italo-disco făcută de niște necunoscuți din Umbria a ajuns materie primă pentru fondatorii house-ului și techno-ului american. Iar în 2005, cercul s-a închis și dinspre pop: trupa britanică Bananarama a interpolat piesa în „Look on the Floor (Hypnotic Tango)”, care a urcat până pe locul 26 în topul britanic de single-uri.
Blestemul piesei a doua
Și acum partea pe care o știe orice muzician care a avut vreodată un hit: ce faci după? My Mine a făcut greșeala clasică, dar dintr-un motiv onorabil. Nu au vrut să se copieze pe ei înșiși. Dorind un sunet mai inovator pentru „Zorro”, al doilea single, au petrecut aproximativ o lună lucrând la el. Numai că au lăsat în urmă exact sunetul care făcuse „Hypnotic Tango” popular, iar „Zorro” a devenit un eșec comercial.
E o ironie amară aici. Fuseseră experimentaliști care s-au comercializat ca să răzbată — iar când au încercat să redevină experimentaliști, publicul le-a întors spatele. După eșecul celui de-al doilea single, trupa a trecut printr-o perioadă tulbure. Iar apoi a venit decizia care, privind retrospectiv, a schimbat definitiv chimia grupului. Echipa de producție i-a sfătuit să aleagă un cântăreț englez în locul lui Stefano Micheli. Venit de la Londra, Darren Hatch a preluat rolul de vocalist principal în 1985.
Detaliul savuros, pe care puțină lume îl știe: Hatch era fiul compozitorilor Tony Hatch și Jackie Trent — adică al omului care scrisese „Downtown” pentru Petula Clark, unul dintre cele mai cunoscute cântece pop britanice din anii ’60. Practic, trupa din Terni primea la microfon un copil al aristocrației pop londoneze. Poți să înțelegi logica producătorilor: voce nativă de engleză, pedigree muzical, acces mai ușor la piața internațională. Dar poți să înțelegi și ce însemna asta pentru Micheli, care fondase trupa, îi dăduse vocea și era co-autor al piesei „Hypnotic Tango”. A rămas în proiect, dar nu mai era fața lui.
„Can Delight”, ultima carte jucată
Cu noul vocalist, My Mine a început lucrul la primul lor album, „Stone”, produs de Mauro Malavasi și înregistrat la studiourile Fonoprint din Bologna. Albumul a apărut în 1985, iar în 1986 a venit single-ul în jurul căruia se construise toată speranța. Ultima lor încercare a fost „Can Delight”, o piesă pe care echipa de producție o considera demnă de difuzare pentru că era „catchy” și, în opinia lor, „îi putea readuce în prim-plan”.
Și, sincer, aveau dreptate în privința piesei. „Can Delight” e synth-pop cald, melodios, cu refrenul acela care ți se lipește de creier — mai șlefuit decât „Hypnotic Tango”, mai puțin întunecat, dar la fel de bine construit. Numai că piesele bune nu se vând singure. „Can Delight” nu a fost de ajuns, iar în 1986, după lansarea single-ului, trupa s-a destrămat. Fără scandal, fără proces, fără declarații acide în presă. Pur și simplu s-a terminat.
Piesa, în schimb, a avut o a doua viață — una lentă și tăcută. A stat îngropată în discografii și colecții de viniluri până când valul de redescoperire a italo-disco-ului, alimentat de YouTube și de bloguri de nișă, a scos-o la suprafață prin anii 2010. Astăzi circulă printre pasionați ca una dintre acele „piese pierdute” ale genului: o dovadă că topurile din epocă nu au fost întotdeauna drepte.
Ce faci după ce s-a „stins lumina”
După despărțire, membrii au petrecut câțiva ani compunând piese, fără să reușească însă să producă vreuna. Iar mărturisirea lui Stefano Micheli despre perioada aceea e de o sinceritate rară în interviurile muzicienilor: „Apoi, treptat, multele ore de muncă dedicate experimentării cu noi stiluri și noi sunete au început să pară sterile; cel puțin unora dintre noi. Ne-am despărțit amiabil.”
Ce a urmat pentru Micheli e poate cea mai frumoasă parte a poveștii, tocmai pentru că nu mai are nimic de-a face cu topurile. Crescut într-un mediu artistic — mama lui deținea o galerie de artă —, s-a apucat de documentaristică, realizând filme despre culturile orientale în India și Tibet, a creat videoinstalații, iar profesia lui principală a devenit cea de instructor de pilates. Prietenii îl descriau ca pe un om plin de umanitate, mereu disponibil, foarte calm, pasionat de filosofie orientală și cristaloterapie.
Cum am descoperit eu piesa „Can Delight”
2013 a fost anul în care am descoperit multe piese extraordinar de bune. „Lunatic” de la Gazebo sau „Can Delight” sunt doar câteva exemple. Țin minte că am ascultat-o pe repeat zile întregi. Mă fascinau versurile, care nu erau atât de simple ca la Modern Talking, Bad Boys Blue sau C. C. Catch, erau un pic mai complicate… să le zicem „aristocrate”. Tocmai asta m-a fascinat la piesa asta, că nu era „ușoară”. Nu era cu „lady”, „baby” și un pic de „maybe”, așa cum erau restul.
