Povestea trupei Europe și secretul din spatele baladei „Carrie”

Când am început să fac recomandări muzicale, m-am gândit că mă voi opri după 3 sau 4 piese, pentru că nimeni nu va fi interesat. Uitându-mă înapoi, sunt bucuros și recunoscător că acum câteva zile am făcut a douăzecea recomandare. Pentru asta vă mulțumesc vouă, celor care intrați aici pe site de pe pagina noastră de Facebook. Înseamnă mult pentru mine și mă face să-mi doresc să continui această serie.

Astăzi ne îndepărtăm de ABBA, Modern Talking sau Queen, dar rămânem în Europa. Mai precis, în „Europe”, pentru că am ales să vorbesc despre cea mai cunoscută baladă a lor. Unii dintre voi probabil o cunoașteți și ați ascultat-o cu lacrimi în ochi, visând la dragostea aceea de o vară care s-a terminat prea repede. Sau poate ați dansat pe acordurile ei la o petrecere ori o discotecă improvizată.

Câțiva băieți de la periferia Stockholmului care visau să devină o „forță” a rockului

Totul a început într-un loc în care rockul părea mai degrabă o „utopie” decât o carieră. Este vorba despre Upplands Väsby, o suburbie industrială cu un aspect ușor cenușiu, aflată la periferia capitalei Suediei. Vedeți voi, la sfârșitul anilor ’70, Suedia era o țară liniștită, așezată, unde tinerii aveau trasee bine definite. Însă pentru câțiva adolescenți, viața însemna altceva: zgomot de chitare electrice și visul de a suna ca marile legende ale rockului britanic: Deep Purple, Led Zeppelin, Thin Lizzy sau UFO.

În 1979, un băiat de 16 ani, pe numele lui Joakim Larsson (cunoscut sub numele de scenă Joey Tempest), s-a întâlnit cu un chitarist foarte bun (despre care unii zic că e chiar „genial”), John Norum. Împreună cu Peter Olsson (bas) și Tony Reno (tobe), ei au format o trupă numită simplu: Force. Și Force nu era despre echipamente scumpe, un studio bun sau conexiuni în industria muzicală (lucruri care aproape că-ți garantau succesul în acele vremuri), ci despre o pasiune oarbă pentru muzică.

Joey nu era doar un solist cu o voce și o prezență scenică foarte bune, ci mai avea un talent. Era un compozitor înnăscut, capabil să transforme frustrările și visurile adolescentine în melodii memorabile. Force cânta un heavy metal destul de „dur” pentru acele vremuri, dar cumva muzica avea în ea acel simț nativ al suedezilor pentru melodicitate, acea capacitate unică de a pune o linie vocală „caldă” peste un riff de chitară agresiv.

Cei patru repetau zi-lumină până la epuizare, în subsoluri reci, ignorând sfaturile părinților care le spuneau să-și caute „meserii serioase”. Pe atunci, nimeni nu anticipa că acești puști din Upplands Väsby vor ajunge să schimbe fața muzicii rock mondiale.

Minunea din iarna anului 1982: Cum a devenit „Force”… „Europe”

Anul 1982 avea să schimbe totul. În Suedia s-a organizat prima ediție a unui concurs național de talente numit „Rock-SM” (Campionatul Suedez de Rock). Era o competiție uriașă, care promitea câștigătorilor un contract de înregistrare cu o casă de discuri. Băieții din trupa Force nu voiau să se înscrie, pentru că li se părea că un astfel de concurs este prea comercial pentru stilul lor de rockeri rebeli.

Însă prietena de atunci a lui Joey Tempest a avut o intuiție genială. Fără ca ei să știe, a luat o casetă demo înregistrată în condiții destul de precare și a trimis-o la concurs. Spre surprinderea lor, au fost selectați dintre mii de concurenți. Dar a apărut o nouă problemă: numele de „Force” li se părea acum prea banal, prea comun. Joey Tempest, inspirat de albumul live al celor de la Deep Purple, „Made in Europe”, a propus schimbarea numelui în… Europe.

Sincer, părea un nume destul de grandios pentru o trupă rock aflată abia la început de drum. Chitaristul John Norum a strâmbat din nas la auzul lui – i se părea că sună ca un proiect politic, nu ca o trupă rock –, dar în cele din urmă a acceptat. Ideea din spatele numelui era că Joey își dorea cu adevărat ca Europe să „cucerească” toată Europa cu muzica lor, lucru care avea să se întâmple peste doar câțiva ani.

Pe 13 decembrie 1982, de Sfânta Lucia (o sărbătoare extrem de importantă pentru suedezi), marea finală a concursului de rock a fost transmisă de SVT (televiziunea națională). Europe a urcat pe scenă și pur și simplu a „spulberat” concurența. Au câștigat marele trofeu, Joey Tempest a fost desemnat cel mai bun solist, iar John Norum cel mai bun chitarist. Suedia își găsise noii eroi, dar lumea largă încă nu știa ce urmează să o lovească.

O clapă Korg, o facultate abandonată și nașterea unui fenomen global

Primele două albume, Europe (1983) și Wings of Tomorrow (1984), le-au adus un succes fulminant în Suedia și în întreaga Scandinavie. Muzica lor era energică, dar „ceva” le lipsea pentru a face pasul spre statutul de superstaruri. Acel „ceva” a fost cooptarea în trupă a doi noi membri: clăparul Mic Michaeli și toboșarul Ian Haugland. Muzica rock a anilor ’80 începea să se schimbe. Sintetizatoarele nu mai erau privite ca niște „intruși” veniți din zona disco, ci deveniseră un soi de „inimă” a rockului.

Tempest avea o „armă” secretă pe care o păstra de câțiva ani în sertar. Pe vremea când era la facultate, la începutul deceniului, Joey împrumutase un sintetizator Korg Polysix de la Mic Michaeli (care pe atunci nu era în trupă). Într-o noapte, jucându-se cu clapele, a compus un riff simplu, dramatic, care suna un pic „solemn”. L-a lăsat deoparte, crezând că este prea ciudat pentru o trupă de rock. Când au început pregătirile pentru cel de-al treilea album, în 1985, basistul John Levén i-a sugerat lui Joey să integreze acel riff vechi într-o piesă.

John Norum s-a opus inițial, argumentând că ei sunt o trupă rock. În plus, a numit intro-ul o „mizerie pop”. Dar Joey nu l-a ascultat și a continuat să lucreze la piesa asta, inspirat de ideea unui „zbor” apocaliptic spre stele. Dacă nu v-ați dat seama până acum, desigur că vorbim despre piesa „The Final Countdown” – cel mai mare hit al trupei Europe. Lansată un an mai târziu, melodia pur și simplu a „explodat”, la fel cum o face și riff-ul său. A ajuns pe locul 1 în 25 de țări și a vândut milioane de exemplare.

De altfel, după lansarea albumului „The Final Countdown”, John Norum avea să părăsească grupul, pentru că nu era de acord cu direcția în care o lua trupa. El era de părere că sintetizatoarele nu au ce căuta în muzica rock, iar noua imagine a trupei nu i se părea suficient de rock pentru gustul lui. Avea să recunoască mai târziu că s-a înșelat.

Dar dincolo de acest „imn” al trupei, pe același album se ascundea o bijuterie de o sensibilitate rară. O piesă care nu avea nevoie de un tempo rapid sau de efecte speciale pentru a te cuceri. Avea nevoie doar de o poveste născută dintr-o inimă frântă în urma unei decepții în dragoste.

Succesul ei a venit din America

Paradoxal, „Carrie” nu a fost un succes în Europa, la fel cum fusese „The Final Countdown”. Sigur, a fost în topuri, dar de cele mai multe ori sub locul 20. Totuși, există un loc pe lumea asta unde „Carrie” a fost extrem de populară: SUA. Și pentru asta am o teorie: cred că sună un pic a baladă rock americană, iar asta i-a făcut pe americani să fie înnebuniți după ea. În doar câteva săptămâni a reușit să ajungă pe locul 3 în Billboard Hot 100 și era difuzată încontinuu la MTV.

„Carrie” și misterul din spatele numelui

În timp ce pregăteau materialul pentru albumul „The Final Countdown”, Joey și Mic au început într-o zi să scrie împreună o baladă. Până atunci, Joey scrisese majoritatea pieselor singur, dar colaborarea cu Mic a adus o magie aparte. Urma să fie prima piesă pe care o scriau împreună. Inițial, „Carrie” a fost un simplu demo înregistrat doar cu voce și clape. Mic a creat acea atmosferă caldă, folosindu-se de legendara clapă Yamaha DX7, un simbol al „sunetului optzecist”.

Tocmai acest pian electric ajută la construirea atmosferei atât de speciale și se îmbină perfect cu vocea lui Joey, care ne conduce spre refren, acolo unde totul devine magistral. În muzică, acest concept poartă numele de „tension and release”: versurile creează o tensiune, care este eliberată în refren. Și Europe a știut foarte bine să implementeze acest concept în muzica lor.
Piesa curge lent, aproape ca o șoaptă, înainte de a izbucni într-un refren monumental, susținut de vocea incredibilă a lui Joey Tempest. Când au prezentat demo-ul producătorului Kevin Elson (care lucrase și cu trupa Journey), el a realizat imediat că aveau în mână ceva „gigantic”. Elson a insistat ca trupa să lucreze în continuare la melodie, adăugând un solo de chitară al lui John Norum, care oferă melodiei acea tensiune dramatică, specifică marilor balade rock.

„Dar cine era Carrie?”, a fost întrebarea care i-a chinuit pe mulți fani ai trupei. S-a speculat mult că piesa era dedicată unei foste iubite a lui Joey, pe nume Carrie, dar adevărul e altul. Deși piesa este inspirată oarecum din viața membrilor trupei, Joey a dezvăluit în 2015 că:

Adevărul e că nu a existat (n. r.: Carrie). A fost mai degrabă o poveste generală despre o despărțire. În acele vremuri, scriam multe piese despre relații care se terminau, despre durerea de a lăsa pe cineva în urmă pentru a-ți urma visul. Carrie a fost numele perfect pentru a personifica toate acele momente de adio prin care treceam cu toții.

Deși personajul era fictiv, emoția din spatele versurilor era cât se poate de reală. Suedezii au reușit să captureze acea nostalgie dulce-amăruie a sfârșitului: momentul în care știi că dragostea s-a terminat, dar tot ce poți face este să-i urezi celuilalt să fie bine. „Things they change, my friend, woah… / Maybe we’ll meet again, somewhere again…” („Se schimbă toate, prietene, ah… / Cine știe, poate ne vom mai întâlni, cândva, pe undeva…”) – aceste versuri au devenit instantaneu un „pansament” pentru milioane de inimi frânte.

Dintre toate recomandările muzicale pe care le-am făcut până acum, „Carrie” e una dintre cele mai speciale, pentru că nu e neapărat „genul” meu de piesă. Eu ascult mai mult muzică pop din anii ’70 și ’80, după cum știți probabil deja. Cu toate astea, „Carrie” are un loc special în inima mea.

O descoperire făcută într-o seară rece de iarnă

Sincer, o cunosc de multă vreme, pentru că am o pasiune oarecum ciudată. Îmi place să văd ce alte piese au mai lansat trupele considerate „one-hit wonder”. Așa am ajuns să explorez catalogul trupei Europe și să văd că au lansat și alte piese, nu doar „The Final Countdown”. Cu toate că am aflat de ea acum vreo 10 sau 12 ani, nu am ascultat-o niciodată cu adevărat. Sau mai bine spus, nu am „savurat-o”.

Dar într-o seară friguroasă de decembrie, mi-a intrat din întâmplare în playlist și nu a mai ieșit nici până în ziua de astăzi. Îmi aduc aminte că mă uitam pierdut pe geamul tramvaiului, iar „Carrie” a venit la rând pe YouTube Music. Nici măcar nu a trebuit să ajung la versuri, că deja dezvoltasem o nouă „obsesie” muzicală. Zile în șir am ascultat piesa, mai ales partea de început. Am fost și sunt fascinat de ea, chiar dacă nu a devenit atât de cunoscută în Europa. Mi se pare că este foarte bună, deși nu are energia de la „The Final Countdown”. Sigur, vorbim de două piese complet diferite, dar la fel de bune în felul lor unic.